Zilele trecute am pățit cel mai ciudat lucru din viața mea: am rămas fără cuvinte. Mergând destul de târziu spre casă am oprit la un magazin non-stop să-mi mai cumpăr una alta. Am ajuns la casă, iar în față mai era un client. Mi-am așteptat cuminte rândul privind în stânga și în dreapta, că doar n-am să stau gură-cască să văd pe ce-și cheltuie banii cel din fața mea, mă întorc să văd cine mai așteaptă după mine și... m-am pierdut. O superbă domnișoară blondă, cu ochii verzi, privirea duioasă, zâmbet cald și o gropiță. N-am pățit niciodată așa ceva, dar de data asta am rămas fără cuvinte. Clientul dinaintea mea plecase, iar simpatica domnișoară mi-a atras atenția că pot să înaintez spre casă. Am mai putut să spun doar ”poftiți, vă rog!”. Așteptam să platească, s-a întors și mi-a mai zâmbit o dată... m-am pierdut din nou. M-am dezmeticit puțin din fascinația zâmbetului ei, am plătit rapid și am ieșit ca din pușcă sperând să o mai prind pe stradă, să găsesc un motiv de a intra în vorbă, plecase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu